Mergeam încet prin parcuri şi străzi, ocolind locurile aglomerate. Era linişte şi pace. Totuşi, o presimţire stranie mă făcea să-mi grăbesc pasul. Simţeam că mă urmăreşte cineva. Faptul, că presimţirea putea să se adeverească nu-mi permitea să întorc capul. Trăgeam cu coada ochiului, ba peste un umăr, ba peste altul. La o cotitura am îndrăznit totusi să-l întorc.
În spatele meu, cu viteză redusă, se mişca un microbuz cu trei cifre albastre pe parabriz: UNU - ZERO - DOI. Am mai grabit pasul. După doua cartiere am mai privit o dată în spate. Microbuzul mergea cu aceeaşi viteză iar şoferul se uita indiferent undeva în departare, cautând pasageri. Pentru a scăpa de acest sentiment neplacut de urmarire, am ieşit din itinerarul prestabilit al microbuzului 102 apucând-o pe strazi înguste. Sunetul hipnotizant al motorului răsuna în urechile mele în continuu. Microbuzul continua să mă urmărească încercînd să iasă pe trotuar. Eram cuprins de panică şi am luat-o la fugă. În spatele meu l-am văzut pe şofer apasând pedala de accelerare. Privirea lui deja nu mai era indiferentă ci una plină de ură şi lăcomie.
Superioritatea motorului cu ardere internă lăsa fuga mea fără nici o şansă. Am intrat într-o curte şi m-am oprit la scara unui bloc. În timp ce-mi trăgeam rasuflarea am observat cum de după colţul blocului apare mai întîi o oglindă, apoi o bucata de parabriz, dupa care toata capota microbuzului 102, care zîmbea urît şi privea lacom spre mine. Am început să alerg din toate puterile. 102 mă urmărea lătrînd cu spumă pe bot. Pe lînga gunoişte am zărit încă cinci microbuze 102 care se băteau pentru cîteva oase însîngerate - era tot ce ramasese dintr-un biet pasager. Microbuzul care ma urmarea, a claxonat scurt, şi cele de la gunoişte s-au năpustit asupra mea cu hîrîit de motoare. Pe oglinda retrovizoare a unuia din ei, atîrna un maţ lung sîngerând.
În timp ce alergam din răsputeri am intrat într-o altă curte. Schimbam brusc direcţia pentru a-i duce în eroare. Săream peste garduri şi prin terenuri de joacă. La un moment dat, am alunecat şi am căzut întins pe asfalt fară puteri. Şase parabrizuri cu cifre albastre UNU - ZERO - DOI m-au inconjurat şi mă priveau de sus. Am urlat lung şi mi-am acoperit fata cu palmele transpirate...
A doua zi, presa anunţa numarul oficial de victime, avertiza populaţia să nu părăseasca locuinţele, se mobilizau forţele de ordine şi armata care s-au dovedit incapabile să facă faţă situatiei, primarul a semnat un demers prin care interzicea activitatea transportului public privat. Dar era deja prea tîrziu...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu